Era seară. În bâlci lumea începea să se împuţineze, iar copiii se întorceau de la „ne daţi ori nu ne daţi” cu pungile pline cu bomboane. Cum nu mai venea nimeni, proprietarul Casei Groazei se pregătea să închidă, când o fată şi un băiat veniră în fugă şi îi întinseră banii pentru bilete. Întrebându-se ce caută doi copii neînsoţiţi la o oră aşa de târzie în bâlci, domnul le întinse biletele. Copiii se urcară într-un trenuleţ negru cu capete de monştri şi pete de sânge vopsite pe el. În ultimul vagon era un sicriu din lemn. Trenuleţul porni, iar copiii intrară în înfiorătoarea Casă a Groazei, unde totul era cufundat în întuneric. Tot felul de feţe de monştri le apăreau în cale, uneori chiar holograme care se ţineau după trenuleţ. Această Casă a Groazei era cu adevărat mare şi plină de surprize la tot pasul. La un moment dat, un schelet îşi întinse mâna osoasă şi o apucă pe Alice de braţ. Instinctiv, fata ţipă şi lovi scheletul, iar acesta căzu. Tom începu să râdă.

      –Vai, dar nu ştiam că ştii să te baţi ! Poate ar trebui să te dăm la karate, dacă ai asemenea aptitudini.

      –Foarte amuzant, ce să zic !

      –Serios acum, de când ai intrat în Casa Groazei n-ai făcut decât să ţipi la orice.

      –Şi tu parcă n-ai ţipat !

      –Da, dar nu aşa mult ca tine. O să răguşeşti de atâta ţipat.

      –Să vezi că la următorul monstru nu ţip.

      –Atunci ai face bine să te grăbeşti. Ne îndreptăm spre ieşire.

      Într-adevăr, în faţă se vedea capătul tunelului.

      –Eşti aşa fricoasă ! De ce-ai insistat atât să vii cu mine ? Ca să te faci de râs?

      –Cum îndrăznești ? Nu sunt fricoasă !

      Deodată, o lumină verde umplu toată încăperea pentru o fracțiune de secundă, iar apoi dispăru. Fusese ca un fulger rapid. Însoțit de el se auziră gemete, șoapte și bocănituri. Pentru copii asta nu era nimic special. Adică, doar erau în Casa Groazei. Deodată, peste numai câteva secunde, auziră un scârțâit. Capacul sicriului din ultimul vagon se deschidea.

      –O, ce tare ! strigă Tom. Abia aștept să văd ce-i înăuntru !

      Din sicriu ieși o mumie. Părea foarte reală, iar hârtia igienică de pe el părea veche cu adevărat. Scoțând niște sunete sinistre, mumia ridică o sabie și sărind din vagon într-altul se îndreptă spre primul vagon, în care stăteau cei doi frați. Alice țipă și strânse mai tare balustrada de protecție.

      –Liniștește-te, nu e reală ! spuse băiatul, dar nu părea prea sigur pe el.

      Ajungând chiar în spatele lor, mumia îi înșfăcă de tricouri și ridică sabia, gata să-i lovească, dar frații se smulseră brusc din strânsorea ei și ferindu-se de o lovitură cu sabia de-a mumiei, căzură din trenuleț peste balustradă. Mumia vru să sară după ei, dar probabil nu era prea rezistentă și era cam putrezită, pentru că un picior i se desprinse când ateriză pe pământ. Copiii se ridicară.

      –Tom, pare așa reală ! spuse Alice. Poate mă vei crede o lașă, dar eu vreau să ies cât mai repede de aici. Zău așa, locul ăsta mă îngrozește.

      –Ai dreptate. Haide, să plecăm de-aici.

      Deodată, auziră o bufnitură. Trenulețul se izbise de o poartă de fier. Frații alergară până la poartă și loviră cu pumnii în ea.

      –O, nu ! Nu cumva…Casa Groazei s-a închis !

      –Asta înseamnă că suntem prinși aici până dimineață ? întrebă Alice speriată.

      Se uitară în spate. Mumia sărea într-un picior după ei.

      –Nu se poate ! Trebuie să ieșim acum ! Hei, e cineva ? Scoateți-ne de aici ! Ajutor ! strigă Tom, lovind nervos în ușă.

      –Bine, liniștește-te, mumia asta nu e reală și nu ne va face niciun rău ! spuse sora lui ca pentru sine.

      Mumia ajunse lângă ei. Copiii nu mai aveau unde să fugă. Înșfăcându-l pe băiat de gât, mumia începu să-l strângă.

      –Au ! Ah ! Nu mai pot să respir ! strigă Tom, zbătându-se.

2. Mâncărică de copii cu sos

      Făcându-și curaj, Alice își scoase unul dintre pantofi și lovi mumia cât putu de tare în cap. Capul acesteia se clătină, apoi se rostogoli pe jos. Profitând de asta, Tom reuși să se elibereze. El și Alice o luară la fugă spre intrare, în timp ce mumia șontâcăia și se lovea de pereți, nemaiputând să vadă. Deodată, în fața copiilor apăru o vrăjitoare, o cotoroanță fioroasă, cu un rânjet malefic întipărit pe față.

      –Bună, drăguților ! Sper că aveți gust bun !

      Copiii fugiră în cealaltă direcție, dar vrăjitoarea apăru din nou înaintea lor.

      –Predați-vă, micuților ! Nu aveți nicio șansă în fața mea !

      Copiii vrură să fugă din nou, dar vrăjitoarea le apăru iar în față, blocându-le calea.

      –Se poate teleporta ! strigă Tom.

      –Bineînțeles că pot !

       Vrăjitoarea bătu din palme. Pe dată, doi lupi uriași apărură. Aveau ochii roșii strălucitori, iar blana le era la fel de neagră ca noaptea. Se năpustiră ca turbați asupra lor, mușcându-i și zgâriindu-i. Pironiți de labele lupilor, copiii nu puteau face nicio mișcare, pentru că ori de câte ori se zbăteau un pic, lupii îi mușcau. Neavând ce face, rămaseră nemișcați.

      –Destul, dragii mei ! Acum cred că vor fi mai ascultători. Duceți-i la etaj ! ordonă vrăjitoarea.

      Apucându-i cu colții de tricourile sfâșiate, lupii îi târâră după ei și urcară niște trepte până la etaj, unde era o cameră veche, plină de pânze de păianjen.

       Pe pereți erau rafturi, unele fiind ocupate de cărți vechi, altele de ingrediente pentru poțiuni. În mijlocul camerei era un cazan uriaș. Lupii le dădură drumul direct în cazan.

      –Ei, se pare că voi mânca o fripturică delicioasă astăzi, chicoti vrăjtoarea.

      –Î..în…îndurare, spuse Alice printre lacrimi, tremurând de frică.

      –Îndurare ? Îndurare-ai spus ?! se răsti vrăjitoarea. Cum îndrăznești, vierme neputincios ?! Tu chiar îți închipui că voi rata această ocazie de mila ta? Mănânc doar o dată pe an și și-așa nu mai pot de foame !

      –Doar o dată pe an ? se miră fata.

      –Exact. Noaptea de Halloween este singura în care înviu. După un an petrecut în hibernare, în care am văzut copii în permanență, dar fără să-i pot mânca și după ce și-au bătut joc de mine, lipindu-mi gumă de mestecat în păr sau mai știu ce alte prostii, în sfârșit o dată pe an îmi vine și mie rândul să mă răzbun pe acești mucoși afurisiți !

      –Nu ! Asta chiar e real ! Aaaaaa! strigă Alice.

      –Normal că e real. Doar nu credeai că creaturile din Casa Groazei nu sunt vii ?

      –Ba da, de fapt.

      –Oamenii, spuse vrăjitoarea pe un ton disprețuitor. În fine, să nu mai amân că mi-e prea foame. Lupișori, aduceți vă rog niște legume și sosul meu special. Și nu uitați condimentele. Carnea e mai fragedă cu acestea.

      În timp ce vorbea, Alice și Tom ieșiră din cazan și vrură să fugă, dar mârâind și lătrând, lupii îi împinseră înapoi, apoi se duseră după legume și condimente, în timp ce vrăjitoarea îi supraveghea pe copii. Aceștia, intrați în panică, încercau mereu să iasă din cazan, chiar dacă știau că bătrâna îi va opri de fiecare dată. Erau foarte palizi și repetau mereu „îndurare”. Vrăjitoarea râdea doar și-i privea pofticioasă. Când lupii se întoarseră cu alimentele cerute, vrăjitoarea le presără pe lângă copii. Turnă și o pastă verde, cleioasă, care le ajungea copiilor până la brâu. Vrăjitoarea gustă din sos și spuse:

      –Parcă lipsește ceva. A, da, știu, bulionul.

      Vrăjitoarea turnă niște bulion, apoi gustă.

      –Mda, bunicel, dar nu perfect. Cu niște castraveți s-ar rezolva.

      Se întoarse pentru a curăța și tăia castraveții. Deodată, Tom zâmbi.

      –Ce ? întrebă sora lui. Cred că ai înnebunit de zâmbești. Nu-ți dai seama  c-o să murim ?!

      –Nu se va întâmpla asta, spuse el luând o sticluță de pe unul din rafturi.

      –Licoare pentru amețeală, citi fata în șoaptă.

      Tom turnă conținutul sticluței în pasta verde. Între timp, vrăjitoarea termină de tăiat castraveții și îi turnă în cazan, apoi gustă.

      –Lipsesc ardeii, spuse ea.

      –Ce se întâmplă ? întrebă Alice. Ar fi trebuit să amețească.

      –O, nu ! Nu cumva nu mai are efect pentru că a pus castraveții ?

      –Crezi că s-ar putea ? întrebă în șoaptă Alice, cu vocea tremurândă.

      –Păi…

      –Nu ! Suntem pierduți ! spuse ea, izbucnind în plâns.

      –Nu, putem găsi altă licoare.

      –La ce bun, dacă ea tot adaugă ingrediente. Nu va avea niciuna efect.

      –Ce tot șușotiți acolo ? întrebă vrăjitoarea, întorcându-se și punând ardeii. Lupilor, ați uitat să-mi aduceți ceapă ! O să-mi trebuiască. După asta o să aprindem focul sub cazan.

      Lupii aduseră toate celelalte ingrediente care mai trebuiau, iar vrăjitoarea le turnă în cazan. Nu dădea vreun semn de amețeală. Asta până când, după ce pusese tot ce mai era necesar în cazanul uriaș, spuse la un moment dat:

      –Sunt cam amețită. Mă doare capul și mă simt rău. Ocupați-vă voi de ce mai trebuie. Eu mă voi întinde puțin.

      Vrăjitoarea se întinse pe o laviță și începu să se văicărească. Lupii se apropiară de ea și o mirosiră.

      –Cărați-vă ! Ocupați-vă…de…copii…Lasă, sunt bine. Au ! Poate n-ar strica o compresă ! Au, repede !

      Lupii luară niște cârpe în gură și ieșiră din cameră, în timp ce vrăjitoarea se zvârcolea.

      –Haide, trebuie să fugim ! spuse Tom.

      Copiii ieșiră din cazan și o luară la fugă. Vrăjitoarea începu să zbiere:

      –Lupilor ! Evadează prizonierii ! Haideți odată !

      Încercă chiar să se ridice de pe laviță, dar nu făcu decât doi pași, că și căzu. Între timp, lupii apărură cât putură de repede, lăsară cârpele și o porniră pe urmele copiilor. Speriați, Alice și Tom alergară mai repede, căci frica le dădea aripi. Lupii însă erau mai rapizi ca ei și-i ajungeau din urmă.

      –Ce ne facem ? întrebă Alice gâfâind. Dacă ne vor prinde, ne vor ucide. Plus că ne apropiem de poarta de fier, iar odată ajunși acolo suntem prinși în capcană.

      –Trebuie să ne ascundem undeva, spuse Tom, alergând mai departe și privind în jur. Asta ar fi singura noastră șansă.

      Deodată, mumia le apăru în cale, bâjbâind în jur. Copiii țâșniră pe lângă ea, însă lupii trecură prea aproape de aceasta. Simțind ceva moale, mumia îi înhăță pe lupi, crezând că sunt copiii. Mușcând și zgâriind, lupii începură să se zbată. Fără măcar să se uite în urmă, copiii își continuară fuga. Deodată, o scândură se desprinse, iar amândoi căzură la subsol.

3.  Frumoasa roșcată își arată colții

      Acea scândură era de fapt o ușă secretă. Peste tot era praf și pânze de păianjen. Înăuntru era și mobilă, însă toată era vopsită în negru și roșu. În celelalt capăt al încăperii stătea întoarsă cu spatele la ei o fată roșcată. Auzind bufnitura, se întoarse. Era foarte frumoasă. Părul lung și drept îi ajungea până la talie, avea niște ochi verzi pătrunzători, iar buzele îi erau de un roșu intens. Purta o rochie scurtă, roșu cu negru.

      –Bună, micuților ! Cum vă cheamă ? întrebă ea, apropiindu-se de ei și zâmbind, dezvelindu-și colții ascuțiți.

      Zâmbetul ei, care era mai mult un rânjet, le dădu fiori copiilor.

      –Ăăă…Noi tocmai plecam, spuse băiatul, împingând ușița, dar aceasta se blocase.

      –De ce vă grăbiți ? Vă rog, faceți-vă comozi, spuse vampirița, fâcând încă un pas spre copii.

      Alice și Tom se dădură înapoi, lovindu-se de perete.

      –De ce vă e teamă ? Credeți că v-aș face vreun rău, drăgălașilor ? Uitați-vă la mine !

      Alice o privi drept în ochi. Se simți dintr-odată absorbită parcă de ochii ei. Gândurile începură să i se șteargă din minte, iar totul din jurul ei deveni neclar. Se simțea cuprinsă de o vrajă care încerca să pună stăpânire pe ea.

      –Nu te uita în ochii ei ! auzi vocea lui Tom, venind parcă de departe. Vrea să te hipnotizeze !

      Alice privi în altă parte. Dură doar o secundă, apoi imaginile din jurul ei deveniră iar clare, iar efectul acela ciudat dispăru de parcă nici n-ar fi fost.

      –Vai, dar ce deștept ești, bombonică ! spuse vampirița, trăgându-l de un obraz, stăpânindu-și cu greu furia.

      –Nu mă atinge ! strigă iar Tom.

      –O, dar de ce ? Ești așa micuț și fraged, îmi vine să te mănânc, spuse fata, lingându-și buzele și privindu-l insistent.

      Tom îngheță și privi în jur înspăimântat, dar asta dură doar o clipă. Brusc se enervă și i se adresă răstit:

      –Tu, creatură oribilă ! Termină cu prefăcătoria !

      –Tom ! îl atenționă Alice.

      –Nu e nevoie să spui toate astea ! Îți știm de mult intențiile ! Ticăloaso, ai vrut să pui stăpânire pe sora mea, iar acum vrei să ne sugi sângele, dar nu vei reuși ! continuă băiatul, fără să-și bage în seamă sora.

      Auzind acuzațiile, vampirița se enervă foarte tare și trăsăturile ei se schimonosiră, iar acum părea un monstru înfiorător. Ochii ei deveniră mai strălucitori și păreau că aruncă fulgere, iar fața ei se înroși de mânie.

      –Ba nu, nu veți scăpa ! zbieră ea.

      Îngrozită, Alice împinse ușița cât putu de tare. Degeaba, aceasta nici nu se clintea. Deodată, vampirița se năpusti ca turbată asupra copiilor, îi imobiliză și îi legă cu niște funii groase de un scaun.

      –Mmm, dar cred că sunteți delicioși, spuse ea dând ocol scaunului și privind copiii care tremurau speriați. Să nu vă fie teamă, termin într-o secundă.

      –Alice, de data asta nu mai scăpăm ! strigă Tom. Nu mai putem face nimic împotriva acestei bestii neînfricate.

      –Neînfricată ? Stai un pic ! Vampirii nu sunt neînfricați ! Se tem de usturoi și de cruci.

      –Dar voi n-aveți niciunul din aceste obiecte, spuse vampirița, ascuțindu-și colții cu o piatră.

      –Ba da ! Am un lănțișor cu o cruce la gât ! spuse Alice, încercând fără succes să-și scoată una din mâini, pentru a-și lua crucea într-o mână.

      Vampirița nu-i dădu însă această ocazie, că se năpusti asupra ei și o mușcă. Alice țipă de durere. Însă un vampir nu poate sta așa de aproape de o cruce fără ca acest lucru să nu aibă vreo consecință. Pe dată, fata țipă și-i dădu drumul Alicei și se dădu înapoi împleticindu-se. Crucea emană o lumină albastră, puternică, și formă o sferă în jurul celor doi copii.

      –Afurisiților ! strigă ea, aruncându-le priviri amenințătoare. Vă arăt eu vouă !

      Tom și Alice se uitară unul la altul și izbucniră în râs pentru prima dată de când erau în Casa Groazei. Acum se simțeau în siguranță și cât se poate de liniștiți, cu toate că pe Alice o ustura foarte tare gâtul de la mușcătură. Râsetele copiilor o înfuriară și mai tare pe vampiriță.

      –Credeți că mă puteți învinge așa ușor, mucoșilor ?! Ei bine, vă înșelați ! Nicio cruce nu mă poate opri !

      –Serios ? Atunci de ce te-ai speriat așa tare când ai văzut crucea ? întrebă Tom.

      –Nu mi-e frică de obiectul acela al vostru ! se revoltă vampirița, îndreptându-se hotărâtă spre sferă și, spre marea groază a copiilor, reuși să intre.

4. Sub puterea vrăjii

      –Acum cine-s speriații ? Pun imediat mâna pe voi.

     Vampirița înaintă spre ei. Se chinuia la fiecare pas, de parcă ceva încerca s-o împingă înapoi și era palidă ca o foaie de hârtie, dar era hotărâtă și furioasă, lucru care o făcea să pară și mai înfiorătoare. Se îndreptă spre copii și vru s-o muște iar pe Alice, dar brusc se opri. Nu mai era palidă, ci devenise albastră la față. Începu să tremure din ce în ce mai tare, de parcă ar fi zgâlțâit-o cineva, apoi scoase un țipăt groaznic și fu aruncată cu o viteză extraordinară afară din sferă, unde rămase nemișcată pe podea. Copiii rămaseră nemișcați, privind vampirița, care nici nu se clintea.

–E moartă ? întrebă în cele din urmă Tom, încă uimit de ceea ce se întâmplase.

–Nu știu și nici nu vreau să aflu ! Trebuie să scăpăm de aici, spuse Alice.

     Copiii începură să tragă de sfori cât puteau de tare, încercând să se dezlege. Până la urmă, Tom reuși să-și scoată o mână, așa că își dezlegă și celelalte sfori, apoi își ajută sora. Apropiindu-se de vampiriță, Tom îi luă cuțitul de la brâu și ajutându-se de acesta, reuși să deschidă trapa.

      –O să-l păstrez. S-ar putea să mai am nevoie de el, zise el, punând cuțitul în buzunar.

      Copiii ieșiră precauți în holul întunecat. Mergeau tiptil, pe vârful degetelor, încercând să nu facă nici un zgomot și se uitau în jur la fiecare pas.

      –Unde mergem mai exact ? întrebă Tom.

      –Oriunde, numai să mă îndepărtez de vampirița aia oribilă.

      Băiatul se așeză pe podea.

      –Este cea mai ciudată noapte din viața mea. Încă nu pot să cred că toate astea chiar sunt reale.

      –Știu. S-au întâmplat atâtea că n-am avut timp nici măcar să gândesc. Trebuie să scăpăm de aici.

      –Dar cum, Alice ?

      –Nu știu, dar viața noastră e în joc. Avem noroc dacă supraviețuim până dimineață.

      –Dar doar atunci vom putea scăpa. După spusele vrăjitoarei, abia atunci totul revine la normal. Oare cât e ora ? N-ai ceasul la tine ?

      –Nu, din păcate, dar cred că e destul de târziu.

      –Nu cred că sunt mai mult de 6 ore până dimineață, așa că n-ar trebui să ne facem atâtea griji, spuse Tom.

      –Da, șase ore în care putem chiar să murim, zise și Alice.

      –Cred că timpul ar trece mai repede dacă am încerca să dormim.

      –Ai înnebunit ? Dacă ne-am culca, nu ne-am mai trezi. Creaturile astea sunt peste tot, îl contrazise fata.

      –Poate putem găsi un loc mai sigur.

      Tom începu să urce scările spre următorul etaj. După ce ezită un pic, sora lui îl urmă.

      –Eu tot cred că e o nebunie. Plus că mă simt în permanență urmărită, zise ea.

      La etajul acesta, după ce străbătură tot holul, rămaseră în mijlocul unei încăperi, neștiind ce să facă.

      –Totul e așa pustiu, spuse Alice.

      –Da, e grozav. Nu ne-am întâlnit cu nici un monstru.

      –Da, iar asta mă face să mă simt încordată. Ca în filmele alea de groază, unde totul e perfect liniștit, iar tu stai și aștepți să-ți sară un monstru în față. Tom, dacă ne spionează cineva ? Poate s-a ascuns pe-aici.

      –Unde, nu-i nicio ascunzătoare în camera asta ?

      –Perdelele ! strigă fata.

      –Nu cred că se ascunde cineva acolo, zise băiatul, apropiindu-se de ele.

      –Nu le da la o parte !

      Tom însă nu o ascultă și le trase.

      –E doar o ușă, spuse el. Cred că e deschisă.

      –N-o deschide !

      –De ce nu ? Ar putea fi un loc sigur, unde să ne refugiem.

      –Doar nu crezi că o să găsești acolo un pat mare și comod și mâncare gata făcută.

      –Ba uite că da ! spuse fratele lui Alice, deschizând ușa.

      Alice veni lângă el. Aici era într-adevăr o cămeruță cu un pat și o măsuță cu două scaune alături. Pe masă erau două farfurii pline cu mâncare, de parcă i-ar fi așteptat acolo tot timpul. În jur era perfect liniște. Totuși, Alice avea senzația că cineva le dă târcoale. Însă Tom nu avea acest sentiment.

      –Eu zic să ne culcăm aici, spuse el.

      –Ce ? Dar nu putem face asta !

      –Ai dreptate. Nu înainte să mâncăm, spuse băiatul, luând o farfurie.

      –Nu te atinge de mâncare ! Poate e otrăvită.

      –Otrăvită ? Te rog ! Cine crezi c-ar face asta ? Doar nu crezi că monștrii ăștia s-ar gândi la așa ceva când ar putea foarte bine să ne atace și să ne omoare direct.

      –Păi asta mi se pare mai cu sens decât ca mâncarea să fi apărut din senin.

      –Și de ce nu, mă rog ? N-am văzut tot felul de ciudățenii aici ? Chiar nu m-aș mira să se fi întâmplat așa.

      –Tontule, ții neapărat să te sinucizi ?

      –Uite, înțeleg că ți-e teamă, și mie mi-e, dar până la urmă sunt doar câteva ore. Ce ni s-ar putea întâmpla ?

      –Îți bați joc de mine ? Se pare că sunt singura persoană rațională de aici !

      Băiatul luă o lingură de lângă farfurie și înainte ca Alice să apuce să mai facă ceva, gustă din mâncare.

      –Mmm, e delicios ! spuse Tom.

     –Nu ! Ce-ai făcut ? strigă fata.

     –Liniștește-te, nu voi păți nimic. Hai, gustă și tu. Sunt sigur că ți-e foame.

     –N-am de gând să mănânc chestia aia !

     –Tu pierzi, spuse fratele ei, luând încă o lingură.

     Deși Alice îl mai atenționă o dată, Tom continuă să mănânce până când termină toată mâncarea din farfurie, apoi se întinse în pat și se culcă. Adormi imediat. Întinsă lângă el, sora sa simți la rândul ei că pleoapele i se închid, iar somnul pune stăpânire pe ea, dar era prea speriată ca să poată dormi. Rămase trează, tremurând încontinuu și aștptându-se ca din clipă-n clipă să apară un monstru. La un moment dat fu cât pe ce să adoarmă, dar un glas fantomatic o făcu să tresară. Văzu o fantomă trecând pe lângă ea și îndreptându-se spre Tom. Fantoma era o femeie cu fața, mâinile și picioarele albe ca varul. Era îmbrăcată într-o cămașă de noapte pătată cu sânge, iar la gât purta un colier verde strălucitor. Era complet transparentă.

     –Băăăieteee ! șuieră ea. Treeezireeaa !

     Tom se trezi imediat și rămase nemișcat, fără să schițeze vreun gest de surpriză.

     –Riiidică-tee și aprooopiee-tee ! porunci ea.

     Tom se ridică și se apropie de fantomă. Părea că nu vede nimic în jurul lui.

     –Tuu veeii fiii nooul meeu sclaav șii veii facee toot cee-ții pun euu ! Aii înțeelees ?

     –Da, stăpână, spuse băiatul privind în gol.

     Cu ochii întredeschiși, Alice urmărea tot ce se întâmpla.

     „Fratele meu e hipnorizat !” se gândea ea, simțind fiori reci pe tot corpul.

     –Tuu tee veii ocuupaa de juumătatee diin treeburii, iaar soora ta le va primii pee ceelelaaltee. Și acuum e rânduul tăău, drăguțoo ! Riidică-tee ! continuă fantoma.

     Alice stătea nemișcată și-și ținea respirația. Nu știa ce-ar trebui să facă.

     –Riidică-tee ! răsună din nou glasul stafiei.

     Îngrozită, Alice se ridică. Asta era singura ei șansă: să se prefacă hipnotizată. Stafia îi aruncă o privire bănuitoare.

     –Ai mâncaat diin farfuriiee ?

     –Da…ăăă…stăpână.

     –Foartee binee. Aii înțelees ce-ai dee făăcut ?

     –Da, stăpână.

     Acum fata știa cine lăsase mâncarea pe măsuță. Probabil fantoma chiar îi urmărise. De aceea simțise acea prezență ciudată. Totuși, nu-i urmărise chiar mereu, pentru că nu știa că ea nu mâncase mâncarea.

     –Îîn caazul aceestaa, uurmați-măă !

     Copiii urmară fantoma, care plutea înaintea lor. Mișcările lui Tom erau automate, mereu identice. Alicei nu-i plăcea să-l vadă în această stare și se temea că asta era, cel ma probabil, permanent.

     –Tom ! șopti ea, în așa fel încât fantoma să n-o audă. Mă auzi ? Tom !

     Dar fratele ei n-o băga în seamă.

     Stăpânindu-și cu greu lacrimile, Alice grăbi pasul după fantoma care plutea și rapid în fața lor și le striga din când în când să se grăbească.

5. Bătălia cu poțiuni

     La un moment dat, colierul verde al stafiei căzu, dar aceasta nu-și dădu seama. Pe dată, Tom se opri.

     –Miișcăă ! strigă stafia, dar Tom nu făcu nicio mișcare. Coolieruul ! Astaa era !

     Fantoma luă colierul de pe jos, iar la următoarea comandă a ei, Tom a ascultat-o. Atunci Alice a înțeles. Acel colier o făcea pe fantomă să aibă control asupra fratelui ei. Fără acel colier, el degeaba era hipnotizat, că doar posesorul colierului îi putea ordona să facă ceva. Fata înțelese pe dată ce trebuia să facă. O ajunse pe fantomă din urmă, mergând în același drept cu ea. Încercă să imite atitudinea lui Tom, făcând mișcări automate și privind drept înainte. Deodată, luând fantoma prin surprindere, se întoarse spre ea și-i smulse colierul de la gât, apoi o luă la fugă în cealaltă direcție.

     –Fugi, Tom ! strigă spre fratele ei.â

     –Da, stăpână, zise acesta și o luă la fugă după Alice.

     Fantoma îi urmări, scoțând o sabie care părea mult mai reală decât corpul ei transparent. Zbura foarte repede și scotea niște șuierături amenințătoare.

     –Grăbește-te ! îi strigă Alice băiatului.

     Copiii coborâră scările în fugă spre etajul anterior. Alice văzu în față un dulap negru, împodobit cu lilieci. Era singurul loc în care se puteau ascunde.

     –Hai, Tom ! Repede ! spuse ea, deschizând ușa dulapului.

     Văzu niște rafturi pe care erau puse cutii de vopsea și diverse decorațiuni pentru Halloween. Și undeva jos, chiar lângă rafturi, văzură o siluetă stând ghemuită. Era o pisică neagră, dar nu una normală, ci una uriașă, de mărimea unui om. Alice vru să țipe, dar pisica îi puse repede laba la gură și o trase lângă ea, pe podeaua dulapului, apoi îl trase și pe Tom. Închise ușa duapului cu coada. Alice privi uimită pisica preț de o clipă, apoi începu să se agite:

     –Te rog nu mă mânca !

     –Să te mănânc ? Dar ce ești tu, șoarece ? întrebă pisica, prinzând-o cu laba de braț și încercând s-o facă să stea liniștită.

     –Nu mă atinge ! spuse fata, smulgându-și brațul.

     –Vrei să taci odată ? șopti pisica. Să-ți reamintesc că sunteți urmăriți de o fantomă ?

     Într-adevăr, Alice auzi glasul tremurător al fantomei și reuși s-o vadă prin gaura cheii cum plutea de colo-colo, strigând:

     –Copiii, undee sunteeții ?

     –Tom, stai jos și nu te mișca ! spuse ea.

     –Da, stăpână ! răspunse acesta, făcând ceea ce se ceruse.

     Fata își ținu răsuflarea și-l apucă instinctiv pe băiat de mână. Acesta stătea nemișcat lângă ea, cu aceeași privirp style=”text-align: justify;”e absentă. După vreo 30 de secunde, pisica spuse:

     –Gata, a trecut ! Haideți, trebuie să plecăm de aici ! Vă voi duce într-un loc sigur unde o să-mi puteți spune ce s-a întâmplat.

     Se furișă afară din dulap. Fata rămase acolo și o privi neîncrezătoare.

     –Ce trebuie să-ți spun ca să ai încredere în mine ? Nu e destul că v-am salvat de fantomă ? oftă ea.

     După ce ezită câteva secunde, Alice păși spre ea. Tom nu se mișcă.

     –Vino ! zise fata.

     –Da, stăpână ! răspunse el, venind lângă sora lui.

     –Nu-mi spune că a mâncat mâncarea aia ? spuse pisica neagră.

     –Ba da. L-am atenționat să n-o facă, pentru că am avut o presimțire, dar nu m-a ascultat.

     –Ok, nu-ți face griji. Am o licoare împotriva acestei vrăji în camera mea.

     Pisica mai făcu câțiva pași, apoi deschise o trapă din podea. Copiii coborâră treptele până jos. Aici era un pat în forma unui coșuleț de pisică, dar mult mai mare, un birou cu niște sertare, o masă cu niște dulăpioare lângă ea și o tavă uriașă cu nisip în cealaltă parte a camerei. Pisica neagră deschise un sertar și după ce căută un pic, scoase o sticluță cu un lichid mov înăuntru. Alice o luă și îi ordonă băiatului s-o bea. De îndată ce făcu asta, Tom își reveni.

     –Unde sunt ? Și ce-i monstrozitatea asta din fața mea ? întrebă nedumerit, privind în jur.

     –Ai grijă cum vorbești ! spuse pisica, scuipând. Acum vreți să-mi povestiți cum ați ajuns aici ?

     Alice povesti toate lucrurile prin care trecuseră, iar pisica le spuse după ce ascultă atentă:

     –Bravo, se pare că totuși v-ați descurcat. Și a fost grozav cum i-ați venit de hac vampiriței. O merită pe deplin scorpia aia.

     –În cazul acesta am vrea și noi să știm câte ceva despre tine, spuse Tom.

     –Bine. Mă cheamă Kitty și am fost cândva pisica vrăjitoarei aceleia. O ajutam cu poțiunile și cu alte lucruri. Asta până acum trei ani când niște copii au rămas în Casa Groazei. Vrăjitoarea i-a găsit și a vrut să-i fiarbă și să-i mănânce. Mi-a zis să-i păzesc cât caută ea un sos potrivit. Copiii plângeau și mă implorau să le dau drumul. Mi-am dat seama că viața lor depindea de mine. Până atunci fusesem foarte credincioasă vrăjitoarei, dar ea mereu se înfuria foarte tare pentru cele mai mici greșeli, mă certa întruna și niciodată nu mă trata cu respectul cuvenit. Când devenisem prietena vrăjitoarei mă gândisem că ar fi grozav să fiu pisica unei vrăjitoare, că aș învăța multe lucruri de la ea, dar nu știam cum e această vrăjitoare. Curând am cunoscut-o. Niciodată nu mi-a plăcut, pentru că punea mereu la cale planuri diabolice, dar când am văzut că mai e și mâncătoare de copii, mi-am dat seama că nu mai vreau să stau nicio clipă în preajma ei. I-am lăsat pe copii să plece, însă vrăjitoarea a aflat. S-a mâniat cumplit și a vrut să mă ucidă. Am fugit și m-am ascuns în dulapul acesta. După aceea am descoperit trapa secretă și am rămas să locuiesc aici, încercând să nu ies prea des afară, pentru a nu fi încolțită de monștri. De altfel, vrăjitoarea mă pândește mereu și speră că o să pună mâna pe mine, dar din fericire nu mi-a descoperit ascunzătoarea. Totuși, de câteva ori a trebuit să ies, pentru a-i șterpeli câteva lucruri. De exemplu, poțiunile astea. Cine știe când o să am nevoie de ele. În fine, fiți liniștiți că suntem în siguranță.

     –Greșit ! răsună o voce.

     De sub pat ieși chiar vrăjitoarea care dorise să-i mănânce pe copii.

     –Bună, Kitty ! O, uite-i și pe micuții ăștia ! Noii tăi protejați, nu ? întrebă ea rânjind.

     –Ce vrei ? se răsti pisica, zburlindu-și blana.

     –Răzbunare ! Să nu crezi că vei scăpa nepedepsită ! O să-ți smulg blana și-o să-mi fac din ea o haină, iar pe copiii ăștia îi voi mânca.

     Speriați, Alice și Tom se ascunseră în spatele pisicii.

     –Să nu credeți că de-acolo nu vă văd ! Hai, veniți, că nu vă mănânc…sau da.

     Copiii fugiră spre trapă, dar aici îi așteptau tot felul de monștri: încă două vrăjitoare, patru mumii, cinci vampiri, cei doi lupi ai vrăjitoarei, niște lilieci, câțiva   zombie și fantoma care îl hipnotizase pe Tom. Printre cei patru vampiri era și vampirița roșcată cu care se întâlniseră într-o altă cameră secretă. Avea o compresă rece pe frunte, care avea niște pete de sânge. Era în continuare palidă și abia se putea ține pe picioare.

     –Uite că mi-a venit ideea să-mi adun o mică armată, spuse vrăjitoarea. Astea sunt toate creaturile din Casa Groazei.

     Toți monștrii se îngrămădiră în camera lui Kitty și-i încercuiră pe cei trei.

     –Prindeți-i ! ordonă vrăjitoarea.

     –Ce ne facem ? Ne vor ucide ! spuse Alice. Dacă am putea fugi…

     –Nu putem fugi la nesfârșit ! Trebuie să luăm atitudine. La atac ! strigă Kitty, năpustindu-se asupra celei mai apropiate mumii și dărâmând-o.

     Tom scoase cuțitul vampiriței, iar Alice îi ținu la distanță pe vampiri cu crucea sa. Mumia încerca să se descotorosească de pisică, dar aceasta se agățase bine de ea cu ghearele. Una din vrăjitoare își ridică mătura pentru a o lovi pe Kitty, dar aceasta îi sări pe față și o zgârie. Pe Tom îl atacaseră niște lilieci uriași, dar băiatul se apăra cu cuțitul. Vampirii săreau unul după altul asupra lui Alice, dar cu ajutorul crucii, aceștia erau aruncați pe podea ori de câte ori se apropiau. Vampirița roșcată însă nu se apropie, ci se îngălbeni la vederea crucii și fugi din camera secretă. Nu vroia să riște. Se pare că crucea avea efect și asupra fantomei, pentru că aceasta a fugit în celelalt capăt al sălii, unde aștepta Kitty cu o cutie de aur în labe. Neobservând-o, stafia intră în cutie, iar pisica închise repede capacul. Singurul lucru prin care nu pot trece fantomele este aurul, așa că nu avea cum să scape. Totul decurgea perfect. Kitty, o luptătoare de temut, își înfigea ghearele în toți monștrii care-i ieșeau în cale. Totuși, la un moment dat, pisica fu înconjurată de mai mulți monștri. Ghearele pisicii se tociseră de cât zgâriase în stânga și-n dreapta, iar ea nu știa ce să facă. În aceeași clipă, un vampir a lovit-o pe Alice peste mână, iar aceasta scăpă crucea pe jos. Acum vampirii se apropiau de ea, lingându-și buzele. Fata nu mai avea să se apere. Tom era și el într-o situație disperată. Fusese încolțit de zombie. Chiar dacă îi lovea cu cuțitul, asta nu-l ajuta cu nimic, pentru că zombie nu simțeau nimic fiind morți. Băiatul nu se putea apăra, dar nici nu mai avea unde să fugă.

     Dându-se înapoi din calea vampirilor, Alice se ciocni de un dulăpior plin cu poțiuni. Negăsind altă soluție, fata luă o sticluță, o deschise și vărsă conținutul asupra vampirilor. Trei reușiră să se ferească, dar ceilalți doi fură nimeriți. Vampirii se micșorară până ajunseră de mărimea unor șoareci. Furioși, o mușcară pe Alice de picior, dar ea îi aruncă cât acolo, scuturându-și piciorul. Văzând că unul din monștri se pregătea s-o omoare pe Kitty, îi aruncă o poțiune. Pisica o prinse și-l vărsă peste un monstru, transformându-l într-o broască. Alice i-a aruncat o sticluță și fratelui ei. Astfel a început o bătălie cu poțiuni. Aruncau cu sticluțe unii în alții, iar monștrii se transformau în melci, în pudeli, unii chiar împietreau. Însă alții erau nimeriți de suplimente de putere deoarece copiii nu aveau timp să se uite pe etichetă pentru a vedea care era efectul poțiunii. Din nefericire, unii monștrii reușiseră să pună mâna pe niște sticluțe și le aruncau spre copii, care trebuiau să sară și să se ferească pentru a nu fi nimeriți și în același timp să se apere de monștrii care se năpusteau asupra lor. Totul se transformase într-un haos general, în care sticluțele zburau dintr-o parte în alta a camerei. Lichidul se scurgea pe podele, formând băltoace în toate culorile curcubeului. Monștrii și copiii alergau de colo-colo, îmbrâncindu-se, împiedicându-se și căzând în băltoace. Toată camera era plină de vârtejuri de culori din cauza transformărilor repetate. Copiii erau ca orbi. Tot ce vedeau erau niște culori care se contopeau. Tot ce știau era că monștrii sunt peste tot, iar ei trebuie să se ferească, să lupte și să nu se oprească. Mirosul înțepător al poțiunilor (pentru că ele au miros) umpluse toată camera, iar toți tușeau, respirând cu greu în aerul înecăcios. În cele din urmă, după o eternitate după părerea copiilor, auziră strigătele monștrilor:

     –Ne predăm !

     Alice și Tom rămaseră nemișcați. Vârtejurile de culori începură să se împuțineze, astfel că în curând putură vedea în jurul lor. Câțiva monștri reușiseră să fugă, dar restul se transformaseră în tot felul de animăluțe, care stăteau și tușeau în niște bălți de culoare.

     În timp ce Kitty supraveghea ca să nu fugă, copiii le legară cu o funie dintr-unul din sertarele lui Kitty.

     –Am reușit ! strigă Tom entuziasmat. I-am învins pe monștri ! Bate palma, Alice !

     Fata se întoarse spre el și ridică palma. Tom se uită pentru prima dată de când se terminase bătălia la sora lui și țipă:

     –Alice, cum arăți !

     Fata își privi reflexia într-o vitrină și văzu imaginea unui taur uriaș și fioros, îmbrăcat într-o rochiță roz și cu o fundiță de aceeași culoare în cap. Își privi mâinile. În loc de acestea, avea niște copite.

     –Ups ! Cred că m-a nimerit o poțiune.

     Unul din monștri izbucni în râs, dar Kitty îi trase o labă și îl reduse la tăcere.

     –Dar și tu arăți caraghios ! spuse fata.

     Tom se uită și el în vitrină. Se transformase într-o tipă blondă în costum de baie.

     –Aaa ! strigă el, dându-se înapoi. Sunt…fată !

     Kitty se uită și ea în vitrină. Se transformase într-un câine. Izbucni în râs:

     –Nu pot să cred că m-am transformat într-o asemenea creatură cumplită ! spuse ea printre hohotele de râs. Tocmai într-unul din animalele pe care le urăsc cel mai mult.

     –Cum poți să râzi ? întrebă Alice. E îngrozitor ! Nu vreau să fiu tur pentru tot restul vieții ! Nu există vreo poțiune care să ne readucă la normal ?

     –Nu, le-am spart pe toate în lupta contra monștrilor.

     –O, nu ! Îmi și imaginez cum o să mă curteze băieții ! spuse Tom, privindu-și șuvițele blonde.

     –Dar ce-i cu voi ? Nu vedeți că i-am înfrânt pe monștri ? Ar trebui să fiți bucuroși ! spuse Kitty. De ce vă faceți atâtea griji legate de noile voaste aspecte? Oricum, la răsăritul soarelui, totul va fi la fel ca înainte, inclusiv voi.

     –Serios ? Asta-i grozav ! se entuziasmă Alice, privind pe geam.

     Soarele începea deja să se înalțe.

     –Da. Odată cu răsăritul toți monștrii vor fi din nou niște figurine. Inclusiv eu.

     –Dar tu nu ești monstru ! zise Tom.

     –Poate că nu, dar aparțin Casei Groazei, așa că regulile acestea se aplică și la mine.

     –Of, Kitty ! Dar eu nu vreau să se întâmple asta ! spuse și Alice.

     –Îmi pare rău, dar nu se poate altfel.

     –Îmi va fi dor de tine ! spuse fata, îmbrățișând-o.

     –Și mie la fel ! spuse Tom și o îmbrățișă și el.

     Kitty zâmbi.

     –Mă bucur că v-am cunoscut și mai ales, mă bucur că v-am putut ajuta ! zise ea. Acum, la revedere !

     Soarele răsări de tot, iar aceeași lumină verde care apăruse când creaurile înviaseră apăru și acum. Când strălucirea dispăru, pisica stătea nemișcată. Acum era doar o figurină. Efectul poțiunilor dispăruse, iar în locul acelor animăluțe în care se transformaseră, stăteau acum niște monștri-figurine. Băltoacele de poțiune erau acum doar niște bălți de apă cu niște colorant. Copiii se priviră. Și ei reveniseră la normal. Copiii ieșiră din camră și fugiră pe coridoarele Casei Groazei. Constatară bucuroși că ușa se deschisese. Ieșiră și alergară spre casă, dar înainte aruncară o ultimă privire în spate, unde pisica le zâmbea de la un geam. 

În noaptea aceea, la miezul nopţii, doisprezece vampiri se strânseseră într-o sală întunecoasă cu pereţi şi perdele roşii. Această sală se afla în turnul unui castel vechi, bântuit, din vârful unei stânci înalte. Noaptea aceea era una furtunoasă, cu multe fulgere şi tunete. Vampirii se aşezară pe cele douăsprezece scaune roşii din mijlocul încăperii.

—Bine-aţi venit, dragi membri ai Clubului Vampirilor. Astăzi este prima noastră întâlnire de grup. Însă, înainte de toate, fiecare din voi se va prezenta şi ne va spune povestea vieţii sale, spuse un vampir înalt, învelit cu o mantie roşie, aşezându-se pe un scaun mai înalt din faţa celorlalte. Cine vrea să înceapă ?

—Eu, spuse o vampiriţă ridicând mâna.

— Bine. Vino în faţă.

O vampiriţă cu părul blond, cârlionţat, cu  un ochi acoperit cu o bucată de pânză neagră şi cu o pălărie neagră cu cap de mort pe ea veni în faţă. Pe sub mantia sângerie, (uniforma obligatorie a vampirilor), purta un costum pirateresc şi o pereche de cizme negre.

—Cum te numeşti ? fu întrebată.

—Ileana, dar lumea îmi spune Ileana-cea-fioroasă.

—Povesteşte-ne despre viaţa ta.

—Bine. Încep.

Povestea vampiriţei-pirat

Sunt fiica unică a unui rege şi deci marea răsfăţată. Mama mea îmi dădea adesea sfaturi de bune maniere, iar croitoresele îmi făceau rochii frumoase. Eu însă nu vroiam să fiu o prinţesă din alea care participă la baluri, care se căsătoresc cu prinţi şi sunt cele mai frumoase fete din ţară. Nu! Doream să fiu un pirat. Când aveam opt ani îmi plăcea să mă costumez în piraţi şi să citesc poveşti despre ei. Mă purtam cam băieţeşte, lucru care o îngrijora pe mama.

—Ileana, eşti o prinţesă, nu te poţi purta chiar aşa! Ai tot ce-ţi trebuie, iar tu-ţi doreşti să fii un amărât de pirat, mă certa mama.

—Da, dar nu pot fii altfel. Aşa sunt eu, îi răspundeam.

Trecură câţiva ani. Aveam cincisprezece ani. Într-o zi, mama a spus:

—Draga mea, am o veste bună. Prinţul Narcis s-a îndrăgostit de tine şi te cere de nevastă.

—Nu ! Spune-i că nu vreau !

—De ce ?

—Pentru că nu-l cunosc.

—Şi ce ? El te-a văzut stând la fereastră şi spune că eşti foarte frumoasă.

—Dar tot un necunoscut rămâne.

—Bine. Atunci vom organiza un bal în care îl vei putea cunoaşte.

—Bal ? Nu putem organiza o petrecere ?

—Hai, nu fii mofturoasă. Un bal e ceva minunat. Ştiu că n-ai mai fost la niciunul, dar când vei vedea ce frumos e să dansezi cu un prinţ pe ringul de dans, sigur îţi vei schimba părerea.

Din acea zi începură pregătirile de bal, chiar dacă nu eram încântată de asta. Cu două ore înainte de bal, mama intră în camera mea şi mă întrebă :

—Cu ce o să te îmbraci ?

—O să merg cu rochia de pe mine.

—Doar nu vorbeşti serios ! Primul bal e ceva important. Trebuie să faci o impresie cât mai bună. Pentru început, va trebui să vorbeşti despre lucruri regale cu prinţul. Dacă te întreabă ce-ţi doreşti cel mai mult, să nu spui că să devii pirat, ci că să devii o regină cât mai bună.

—Dar de ce trebuie să mint ?

—Pentru că nu vreau să te faci de râs. Aşadar niciun cuvânt despre piraţi. Acum îmbracă-te cu rochia asta.

Zicând acestea, mi-a întins o rochie de aur, împodobită cu perle şi pietre preţioase. Mai târziu, am intrat în sala balului cu rochia aceea, cu părul aranjat, cu multe bijuterii şi cu nişte pantofi sofisticaţi. Zâmbeam pentru că eram obligată s-o fac.

—Bună, eu sunt prinţul Narcis, spuse un tânăr. Arăţi încântător. Acum, îmi permiţi să te invit la dans ?

—Da, am răspuns cu jumătate de gură.

Prinţul mă luă de mână şi mă conduse pe ringul de dans. A început un vals. Am început să dansez fără prea multă eleganţă şi călcându-l adesea pe picior pe prinţ. La un moment dat m-am împiedicat din cauza tocurilor prea înalte şi am căzut, dărâmându-l. Mama, roşie la faţă de ruşine, mă trase deoparte şi mă-ntrebă :

—De ce nu te-ai străduit deloc ? Am încercat să fac tot posibilul ca să arăţi cât mai fermecătoare şi totul ar fi fost bine, dacă n-ai fi dansat ca un hipopotam şchiop.

—Dar chiar m-am străduit.

—Ba nu, ştiu că n-ai făcut-o! Degeaba te-am învăţat vals, ţi-am dat rochii minunate, bijuterii şi tot ce-ţi trebuia, că tot o împiedicată ai rămas.

—Ştii ceva, nu mai vreau să stau nicio clipă la balul ăsta! am strigat, fugind din sală.

—Ileana, vino imediat înapoi ! strigă mama.

Eu însă am fugit în grădină. Am intrat într-una dintre pădurile tatălui meu şi m-am ascuns într-o scorbură dintr-un stejar bătrân. Aceasta era ascunzătoarea mea. Însă când am intrat, am văzut că scorbura era plină de aur şi pietre preţioase. Deodată, cineva m-a prins de mână şi m-a tras afară din scorbură.

—Scuze, prinţesuco ! râse un pirat. Tu vei veni cu noi !

În jurul lui mai erau încă trei bărbaţi.

—Stai puţin, voi sunteţi piraţi ?

—Cam aşa ceva. Mişcă !

Neavând ce face, a trebuit să-i urmez. Am traversat pădurea, iar la capătul ei era o plajă. Lângă mal era ancorată o corabie. Căpitanul i-a întrebat :

—Ce faceţi cu blonduţa asta ?

—E prinţesa.

—Şi ce-i cu ea ?

—Nu ştiu. Când am găsit-o, era în scorbura noastră.

—Scorbura voastră? E a mea! am ripostat.

—Tu să taci! strigă el. Închideţi-o în camera musului.

Am fost târâtă într-o cameră micuţă, cu un hamac atârnat de la un capăt la altul. Căpitanul şi oamenii lui vorbeau pe hol. Mi-am lipit urechea de uşă şi am ascultat.

—Şi ce facem cu ea, şefu?

—Nu ştiu.

—Să-i dăm drumul?

—Nu! Dacă am face-o, i-ar spune regelui ce s-a întâmplat, el ar afla că vrem să-l jefuim şi ne va prinde. Nu trebuie să se mai întoarcă.

—Atunci o facem slugă?

—Nu ne-ar folosi la nimic. Nu va face decât să plângă şi nu-şi va îndeplini sarcinile. Doar ştii cum sunt prinţesele.

—Atunci ce facem?

—O vom arunca în mare.

O altă prinţesă s-ar fi văicărit, dar eu am trecut în acţiune. Am aşteptat să se elibereze holul, apoi am spart geamul cu un mop şi am ieşit pe punte. Aici am văzut că vaporul tocmai ridicase ancora şi acum se îndrepta spre larg. Am rămas nemişcată. Nu ştiam ce să fac. Cum mă voi mai întoarce acasă ? Deodată, am văzut o uşă pe care scria „Depozit de arme”. Din nefericire, în faţa lui erau nişte piraţi. M-am ascuns repede în spatele unui butoi şi am aşteptat. Nu plecau de acolo. Stăteau şi spuneau bancuri grosolane, râzând cu nişte voci groase. M-am furişat încet până la un alt butoi care era chiar lângă ei, apoi, zdup! Intru repede înăuntru. Îmi iau o puşcă. Era important să am o armă la mine, fiind în „compania” unor piraţi. Cei doi piraţi intrară înăuntru. Nu aveau arme.

—Mâinile sus! am strigat.

Ei n-au avut ce face şi au ridicat mâinile. Am ieşit din depozit şi am vrut să sar în apă, pentru că ne îndepărtasem puţin de ţărm, dar căpitanul apăru.

—Unde crezi că pleci ? mă întrebă, scoţându-şi sabia. Şi ce faci cu puşca mea ?

Am ridicat puşca, ca să-l ameninţ. Căpitanul râse.

—Nici măcar nu e încărcată !

Ops ! La asta nu mă gândisem. Piratul lovi cu sabia spre mine, dar i-am parat lovitura cu puşca. Am început o luptă, dacă pot fi numite astfel  cele cinci lovituri de-ale mele urmate de scăpatul puştii.

—Ei, văd că ai tupeu ! Te-am subestimat. Cu puţin exerciţiu ai putea deveni destul de bună.

—În fine. Vreau să mă duci înapoi.

—Stai, nu te grăbi ! Îţi plac piraţii, nu-i aşa ?

—Da. Adică piraţii în general, nu voi.

—Atunci ai putea deveni unul.

—Doar nu-ţi imaginezi că m-ai putea face să rămân aici, în echipajul cuiva care vrea să-mi jefuiască părinţii !

—Haide, n-o lua personal. Eu doar am auzit că strămoşii tatălui tău au îngropat comori în grădină. Plus că, din câte am auzit eu, nu-ţi doreşti să duci o viaţă plicticoasă de prinţesă.

—Oricum n-am încredere în voi. Nici nu mă gândesc să vă urmez.

—Foarte bine. Atunci te vom arunca în mare. Lasă că imediat ajungem la apa adâncă.

—Stai, nu ! Accept.

—Bravo, Ilenucă ! De-acum eşti de-a noastră. O să începi lecţiile de scrimă de mâine.

Cum am fost lăsată singură, am rupt o foaie dintr-un carneţel şi am scris pe ea :

„Dragă mamă şi tată,

Am fost răpită de nişte piraţi şi obligată să fiu una de-a lor. Acum plutesc pe o corabie, fără să ştiu încotro mă-ndrept. Ajutor !

Prinţesa Ileana”

Am rulat hârtiuţa, apoi am strigat prin geamul spart :

—Pescăriţu ! Pescăriţu !

Din fericire, pescăruşul strigat era prin preajmă şi a zburat lângă geamul cabinei mele.

—Dă-le biletul acesta părinţilor mei. Ştiu că ţărmul e departe, dar te rog să mă ajuţi. E foarte important.

Pescăruşul aprobă din cap, luă bileţelul şi plecă. Mare noroc aveam cu acest pescăruş. El era prietenul meu care vorbea, pentru că băuse odată din poţiunea unui vrăjitor. Credeam că părinţii mei o să mă găsească repede, dar ei n-au reuşit, pentru că vaporul a navigat prin alte mări şi nu s-a mai apropiat de insula mea.

A doua zi, un pirat m-a trezit dis-de-dimineaţă, mi-a dat o sabie şi m-a adus pe punte. A început să mă înveţe cum s-o mânuiesc. După asta, am intrat în bucătărie cu ceilalţi piraţi, ca să iau masa. După asta, unul din ei a început să-mi explice regulile lor. Mi-a spus că n-are rost să încerc să evadez, deoarece corabia e păzită chiar şi noaptea. În fiecare zi exersam scrimă şi deveneam din ce în ce mai bună. Sigur, am încercat să evadez de mai multe ori, dar cum n-am reuşit, până la urmă am renunţat.

Au trecut trei ani. Acum eram bună la mânuirea săbiei şi avusesem chiar şi nişte confruntări cu alţi piraţi. Într-o zi, corabia a ajuns în apropierea imsulei pe care locuisem. Am reuşit să-l conving pe căpitan să coborâm aici. De altfel, de mult nu mai eram prizoniera lor, ci chiar mă împrietenisem cu ei, deşi pare greu de crezut. M-am dus la palat, iar paznicii m-au întrebat:

—Cine eşti ? De unde vii ?

—Sunt prinţesa Ileana.

—Şi eu sunt regele.

—Regele a primit biletul ?

—Care ? Acela de acum trei ani în cere zicea c-au răpit-o piraţii ?

—Da. Eu l-am scris. În aceşti trei ani am învăţat să lupt cu sabia şi am făcut parte din echipaj.

Paznicii au privit-o.

—Nu poate fii ea, spuse unul din ei.

—Totuşi, seamănă.

Deodată, unul strigă:

—Prinţesă, în sfârşit v-aţi întors. Nu v-am recunoscut. Păreţi altfel îmbrăcată în hainele astea de pirat. Vă vom duce imediat la rege şi la regină.

Părinţii mei s-au bucurat foarte mult când m-au văzut, iar eu le-am povestit totul.

—Ileana, nu mai trebuie să trăieşti printre mizerabilii aceia. Le voi spune croitoreselor să-ţi facă noi rochii şi vom organiza un mare bal în cinstea sosirii tale, se agita mama. vei învăţa, desigur să dansezi vals mai bine, iar piraţii care te-au răpit vor fii prinşi şi ucişi de îndată.

—Mulţumesc, mamă, dar nu vreau să-i ucizi pe piraţi.

—Cum adică ? Ţi-au nenorocit trei ani din viaţă !

—Da, dar eu nu-i consider nişte nemernici, pentru că sunt prietenii mei.

—Prieteni ?!

—Da. Ţii minte că mai demult vroiam să fiu un pirat, nu ?

—Da.

—Ei bine, ei m-au ajutat să devin ceea ce mi-am dorit, iar eu nu cred că sunt făcută să fiu o prinţesă, ci un pirat.

—Vai, săraca de tine, nenorociţii ăia te-au aiurit de-a binelea.

—Nu. Eu chiar îmi doresc să fiu pirat. O să stau mai multe zile cu voi, dar apoi voi pleca iar.

Asta am şi făcut. După două săptămâni, în ciuda insistenţelor părinţilor, am plecat din nou. A mai trecut un an. Acum aveam un nou vis: să devin căpitanul unei nave de piraţi. De aceea, mi-am cumpărat propria mea navă, mi-am făcut un echipaj ( am ales şi nişte fete, ca să am cu cine povesti) şi am trecut prin multe aventuri. Desigur, din când în când mă întorceam acasă.

Într-o zi, am descoprit harta unei comori într-o sticlă care plutea pe mare. Am pornit imediat spre insula pe care era îngropată comoara. Când am ajuns aici, am fost mirată să văd că şi fostul meu echipaj venise după aceeaşi comoară.

—Ilenucă, ce surpriză ! zise căpitanul. Vai, am fost buni prieteni pe vremuri. Tocmai de-asta, îţi vei lua echpajul şi veţi căuta altă comoară, că noi am descoperit-o primii pe asta.

—Nici să nu te gândeşti ! Tu vei pleca şi noi o vom găsi !

—Văd că nu ne înţelegem. Bine. În cazul acesta, cel care va descoperi primul comoara, o va păstra.

—De acord. Hai la drum.

Echipajele noastre de piraţi porniră la drum. După o oră de mers, am văzut un balaur fioros cu şapte capete, cu solzii aurii şi cu trei perechi de coarne uriaşe, iar nişte colţi uriaşi îi ieşeau din gură (de fapt guri). Toţi ne-am scos săbiile şi ne-am năpustit asupra lui, dar oricât loveam, balaurului nu-i apărea nicio zgârietură. Monstrul începu să scuipe nişte flăcări uriaşe. Am în cercat să ne ascundem după nişte tufişuri, dar el ne-a găsit imediat după ce a smuls, a ars şi a călcat în picioare toate tufişurile şi toţi copacii din zonă. Am luat-o la fugă cu monstrul pe urmele noastre. Flăcările lui ajungeau până la un pas în spatele nostru şi ne ardeau tălpile.

—Ce ne facem, şefa ? Nu putem lupta cu el, nici nu ne putem ascunde ! spuse un pirat gâfâind.

N-am răspuns. Nu ştiam ce e de făcut. Toţi dragonii pe care-i întâlnisem puteau fii învinşi cumva, dar el… Asta e ! Apa ! Din fericire, un lac se vedea chiar în faţa noastră.

—Intraţi în apă ! am strigat.

Toţi piraţii au intrat în apă. Dragonul ezită o clipă, apoi intră după noi. Ne-am scufundat, iar el s-a scufundat după noi, dar l-am văzut pălind. Părea mult mai vulnerabil ca înainte. Deodată, începu să se micşoreze sfârâind. La început n-a acordat nicio atenţie acestui lucru, dar apoi, văzând că se micşorase destul de mult, se grăbi să se întoarcă la mal, dar când ajunse aici nu era mai mare decât un căţeluş. Am oftat uşurată. Bine că eram în siguranţă acum. Micul dragon ne privea mârâind supărat. Încercă să scuipe flăcări spre noi, dar nu reuşea, ci doar scotea fum. Ne-am odihnit un pic, apoi am pornit mai departe, urmând harta. Nu peste multă vreme am ajuns în faţa unei prăpăstii uriaşe. Un pod din lemn o traversa. Cu toate acestea, era imposibil de traversat, pentru că pe fundul prăpastiei se aflau o grămadă de şerpi cu solzii în toate culorile curcubeului, ale căror capete ieşeau din prăpastie şi oricine încerca să se apropie de pod era înhăţat de şerpi.

—Of ! Oare ce putem face ? întrebă un pirat.

—Păi…sunt creaturi magice, deci probabil pot vorbi, am spus eu, aşa că…

—Sigur că putem vorbi ! sâsâi un şarpe. Ce căutaţi aici ?!

—Vrem să traversăm.

—Mda, normal, asta toţi vor.

—De ce trebuie să-i opriţi pe toţi să traverseze ?

—Asta e sarcina noastră. Nimeni nu trebuie să ajungă la comoară.

—Şi vă plăteşte cineva dacă faceţi asta ?

—Ăăă…nu.

—Şi atunci de ce vă ocupaţi de asta ?

—Pentru că…ăăă… mă rog, nu contează de ce, dar nu puteţi trece.

—Dar dacă aţi primi ceva în schimb ?

—Nu ne trebuie nimic.

—Chiar nimic ?

—În afară de comoara vampirilor. Oricum nu cred că cineva ne-o va aduce vreodată.

—O să încercăm noi. Unde e comoara vampirilor ?

—Chiar în peştera aia, spuse unul din ei, arătându-ne cu capul o peşteră din apropiere.

Am mers în acea peşteră. Vampirii erau plecaţi. Am înaintat pe coridorul întunecos. Ne uitam în fiecare încăpere. Fiecare încăpere avea mobilă sculptată din piatră. În cele din urmă am ajuns în dreptul ultimei camere. În mijlocul ei era comoara, dar aceasta era păzită de doi vampiri. Aceştia arătau fix ca nişte oameni obişnuiţi doar că aveau colţi.

Deodată, am auzit nişte glasuri şi zgomotul unor paşi. Vampirii se întorceau. Şi erau mulţi, mult mai mulţi decât noi. Aveam nevoie de un plan, nu puteam ataca aşa. Ne-am ascuns care pe unde am putut, ca să avem timp să ne gândim. Eu m-am ascuns sub un pat sculptat în piatră. Un vampir intră în camera în care eram eu.

—Vai, ce mă dor picioarele ! se plânse el.

Se descălţă şi vru să-şi ia papucii de casă, dar nu-i găsi.

—Probabil sunt sub pat, spuse el.

Băgă mâna sub pat şi dădu peste mine. Mă scoase afară şi văzându-mă, îşi înfipse colţii în mâna mea, dar l-am împins înainte să apuce să-mi sugă din sânge. Am simţit cum doi dintre dinţi încep să-mi crească, până când îmi ieşiră din gură. Mă transformam în vampir ! N-am stat însă prea mult pe gânduri. Mi-am scos sabia, deşi mă durea mâna, dar vampirul se căţără pe perete şi-şi chemă toţi prietenii. Toţi intrară înăuntru. Eram înconjurată de vampiri. Deodată, un om din echipajul meu ţâşni din dulap, agitându-şi sabia. Brusc, vampirii începură să dea înapoi, ţinându-se de nas, apoi fugiră care încotro.

—Cum ai făcut asta ? am întrebat.

—Uşor. Am uns sabia cu usturoi.

Astfel am reuşit să luăm comoara şi să le-o dăm şerpilor. De fapt, comoara fusese a lor, dar vampirii o furaseră. Şerpii nu puteau să iasă din prăpastie, aşa că nu şi-o putuseră recupera. Am fost lăsaţi să traversăm prăpastia şi am ajuns pe partea cealaltă, unde era comoara pe care o căutam. Ajunsesem în acelaşi timp cu celelalt echipaj. Harta acestuia îi dusese la comoară pe alt drum, nu mai puţin primejdios. Ne-am înţeles să împărţim comoara.

*

În sală se lăsă tăcere. Nu se auzea decât ceasul ticăind.

—Deci nu te-ai născut vampiriţă ? sparse tăcerea un vampir cu părul ciufulit, cu nişte ochelari groşi pe nas şi îmbrăcat cu nişte haine vechi pe sub mantia roşie.

—Nu. De altfel, nici n-am fost prea încântată de faptul că sunt vampiriţă.

—Dar când s-a întâmplat asta ?

—Acum două săptămâni. Deci încă nu m-am obişnuit de tot.

—Ai noroc că nu te interesau hainele, că altfel ai fi suferit  că nu te mai poţi vedea în oglindă.

—Da. Dacă prietena mea, prinţesa Eliza ar fi păţit asta, ar fi fost distrusă.

—Nici nu ştii ce diferită e povestea mea. Printr-un singur lucru se aseamănă : şi eu am avut o confruntare cu nişte vampiri.

—Da ? Atunci n-ai vrea să povesteşti ?

—Ba da, răspunse el, păşind în faţă.

————————————-

Aceasta e prima povestire dintr-un şir mai lung la care lucrez acum. Sper că v-a plăcut.

Se întunecase deja, iar parcul era pustiu. Aleile altădată pline de copii erau goale. Singurele sunete care se auzeau erau scâncetele unui bebe­luş aban­donat pe o bancă. Într-o scorbură dintr-un copac o zânuliţă micuţă, cu aripile străvezii, cu părul negru şi cu ochii verzi, frumoşi, se ridică din pătuţul ei de muşchi şi strigă:

—Mami! Ce se aude?

Mama micuţei zâne privi afară şi spuse  surprinsă:

—E un om.

—Om? Ca-n poveşti?

—Da, Alma. Un bebeluş.

—Ce face?

—Nu ştiu. Probabil mama lui l-a pierdut.

—Îl va găsi? se sperie Alma.

—Sper. Până atunci trebuie să-l hrănim, dar va trebui micşorat.

Mama zânuliţei zbură până la bancă şi îşi învârti bagheta pe deasupra bebeluşului. Pe dată, acesta începu să se micşoreze, până ajunse de mărimea unui cercel.

—De ce tebuie? întrebă Alma.

—Oamenii mănâncă mult mai mult ca noi şi n-am avea destulă mâncare să-i dăm. Acum că e mic, va mânca doar cât o zână bebeluş.

Mama Almei luă în braţe bebeluşul şi intră cu el în scorbură.

—E o fetiţă, spuse aceasta văzând păturica roz cu care era învelită.

Îi aduse nişte lapte. Fetiţa se sătură şi adormi. Deodată, se auzi un cio­cănit.

—Roberta!  se auzi o voce. Eşti acasă?

—Intră! veni răspunsul.

O zână blondă intră înăuntru împreună cu fetiţa ei de vârsta Almei, blondă ca şi mama ei şi cu ochii albaştri.

— Ce zici, îţi place hotelul acesta? Scorbura asta e de trei stele, zise musafira.

— Da. E spaţioasă, are mobilă bună.

—Cât stai aici?

—O săptămână.

În timp ce doamnele discutau, Alma îi zise celeilalte fetiţe:

—Izabela, am găsit un om.

(…)

Povestea aceasta va fi publicată într-o carte. Dacă doriţi să-i citiţi continuarea, reveniţi aici, ca să vă spun unde se poate găsi cartea.

În dimineaţa aceea, eu şi Primula, surioara mea mai mică, de patruzeci de ani, zburam prin grădină. La un moment dat, am văzut o carte în iarbă. Lucru ciudat, era foarte mare, mult mai mare decât mine. Mirosea uşor a iasomie.

— Asta-i o calte de Oameni ? întrebă Primula.

— Nu există oameni ! De când mama ţi-a citit povestea aia, îţi ima­gi­nezi că există tot felul de personaje fantastice.

— Tleaba ta dacă nu clezi. Mai bine ajută-mă să duc caltea asta acasă.

— Ce vrei să faci cu ea?

— Să i-o alăt mamei.

Eu şi sora mea am încercat s-o ridicăm, dar n-am reuşit. Nici măcar nu se clintea.

— N-are rost să mai încercăm. E mai grea decât zece castane. Poate reuşim dacă ne-ajută nişte prietene.

În grădină mai erau şapte zâne. Ele ne-au ajutat să cărăm cartea în casa noastră din scorbura nr. 7, parter.

— Mamă, ia uite ce am găsit! am strigat.

— Unde ai găsit-o? m-a întrebat mama uimită.

— În iarbă. Oare de ce-i aşa mare? Cine ar putea-o citi?

— Nu ştiu. Scoateţi urieşenia asta din casă! Îmi spargeţi vazele!

— Eu cled că au sclis-o Oamenii. Melisa, vlei să-mi citeşti din caltea asta? Că tu ai optzeci de ani şi ai învăţat litelele…

— Cum vrei s-o citesc? E uriaşă. Literele-s mari ca nişte păianjeni.

— Atunci de ce n-o citeşti de sus ?

— Bine, să încercăm.

M-am ridicat până în tavan şi am citit titlul, scris pe coperta roşie:

— JUR…NA…LUL… MEU.

Povestea continuă… în carte!

Povestea aceasta  s-a numărat printre cele care au câştigat un premiu oferit de Editura Arthur şi a  apărut de curând în volumul „Care-i faza cu cititul. Juniorii,” care a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus de la Bucureşti, pe 23 noiembrie 2013.

Dacă doriţi să cititţi continuarea poveştii mele — alături de alte 19 texte scrise de puşti şi puştoaice din toată ţara — cumpăraţi volumul de AICI  !

(…)