Reuniunea vampirilor

În noaptea aceea, la miezul nopţii, doisprezece vampiri se strânseseră într-o sală întunecoasă cu pereţi şi perdele roşii. Această sală se afla în turnul unui castel vechi, bântuit, din vârful unei stânci înalte. Noaptea aceea era una furtunoasă, cu multe fulgere şi tunete. Vampirii se aşezară pe cele douăsprezece scaune roşii din mijlocul încăperii.

—Bine-aţi venit, dragi membri ai Clubului Vampirilor. Astăzi este prima noastră întâlnire de grup. Însă, înainte de toate, fiecare din voi se va prezenta şi ne va spune povestea vieţii sale, spuse un vampir înalt, învelit cu o mantie roşie, aşezându-se pe un scaun mai înalt din faţa celorlalte. Cine vrea să înceapă ?

—Eu, spuse o vampiriţă ridicând mâna.

— Bine. Vino în faţă.

O vampiriţă cu părul blond, cârlionţat, cu  un ochi acoperit cu o bucată de pânză neagră şi cu o pălărie neagră cu cap de mort pe ea veni în faţă. Pe sub mantia sângerie, (uniforma obligatorie a vampirilor), purta un costum pirateresc şi o pereche de cizme negre.

—Cum te numeşti ? fu întrebată.

—Ileana, dar lumea îmi spune Ileana-cea-fioroasă.

—Povesteşte-ne despre viaţa ta.

—Bine. Încep.

Povestea vampiriţei-pirat

Sunt fiica unică a unui rege şi deci marea răsfăţată. Mama mea îmi dădea adesea sfaturi de bune maniere, iar croitoresele îmi făceau rochii frumoase. Eu însă nu vroiam să fiu o prinţesă din alea care participă la baluri, care se căsătoresc cu prinţi şi sunt cele mai frumoase fete din ţară. Nu! Doream să fiu un pirat. Când aveam opt ani îmi plăcea să mă costumez în piraţi şi să citesc poveşti despre ei. Mă purtam cam băieţeşte, lucru care o îngrijora pe mama.

—Ileana, eşti o prinţesă, nu te poţi purta chiar aşa! Ai tot ce-ţi trebuie, iar tu-ţi doreşti să fii un amărât de pirat, mă certa mama.

—Da, dar nu pot fii altfel. Aşa sunt eu, îi răspundeam.

Trecură câţiva ani. Aveam cincisprezece ani. Într-o zi, mama a spus:

—Draga mea, am o veste bună. Prinţul Narcis s-a îndrăgostit de tine şi te cere de nevastă.

—Nu ! Spune-i că nu vreau !

—De ce ?

—Pentru că nu-l cunosc.

—Şi ce ? El te-a văzut stând la fereastră şi spune că eşti foarte frumoasă.

—Dar tot un necunoscut rămâne.

—Bine. Atunci vom organiza un bal în care îl vei putea cunoaşte.

—Bal ? Nu putem organiza o petrecere ?

—Hai, nu fii mofturoasă. Un bal e ceva minunat. Ştiu că n-ai mai fost la niciunul, dar când vei vedea ce frumos e să dansezi cu un prinţ pe ringul de dans, sigur îţi vei schimba părerea.

Din acea zi începură pregătirile de bal, chiar dacă nu eram încântată de asta. Cu două ore înainte de bal, mama intră în camera mea şi mă întrebă :

—Cu ce o să te îmbraci ?

—O să merg cu rochia de pe mine.

—Doar nu vorbeşti serios ! Primul bal e ceva important. Trebuie să faci o impresie cât mai bună. Pentru început, va trebui să vorbeşti despre lucruri regale cu prinţul. Dacă te întreabă ce-ţi doreşti cel mai mult, să nu spui că să devii pirat, ci că să devii o regină cât mai bună.

—Dar de ce trebuie să mint ?

—Pentru că nu vreau să te faci de râs. Aşadar niciun cuvânt despre piraţi. Acum îmbracă-te cu rochia asta.

Zicând acestea, mi-a întins o rochie de aur, împodobită cu perle şi pietre preţioase. Mai târziu, am intrat în sala balului cu rochia aceea, cu părul aranjat, cu multe bijuterii şi cu nişte pantofi sofisticaţi. Zâmbeam pentru că eram obligată s-o fac.

—Bună, eu sunt prinţul Narcis, spuse un tânăr. Arăţi încântător. Acum, îmi permiţi să te invit la dans ?

—Da, am răspuns cu jumătate de gură.

Prinţul mă luă de mână şi mă conduse pe ringul de dans. A început un vals. Am început să dansez fără prea multă eleganţă şi călcându-l adesea pe picior pe prinţ. La un moment dat m-am împiedicat din cauza tocurilor prea înalte şi am căzut, dărâmându-l. Mama, roşie la faţă de ruşine, mă trase deoparte şi mă-ntrebă :

—De ce nu te-ai străduit deloc ? Am încercat să fac tot posibilul ca să arăţi cât mai fermecătoare şi totul ar fi fost bine, dacă n-ai fi dansat ca un hipopotam şchiop.

—Dar chiar m-am străduit.

—Ba nu, ştiu că n-ai făcut-o! Degeaba te-am învăţat vals, ţi-am dat rochii minunate, bijuterii şi tot ce-ţi trebuia, că tot o împiedicată ai rămas.

—Ştii ceva, nu mai vreau să stau nicio clipă la balul ăsta! am strigat, fugind din sală.

—Ileana, vino imediat înapoi ! strigă mama.

Eu însă am fugit în grădină. Am intrat într-una dintre pădurile tatălui meu şi m-am ascuns într-o scorbură dintr-un stejar bătrân. Aceasta era ascunzătoarea mea. Însă când am intrat, am văzut că scorbura era plină de aur şi pietre preţioase. Deodată, cineva m-a prins de mână şi m-a tras afară din scorbură.

—Scuze, prinţesuco ! râse un pirat. Tu vei veni cu noi !

În jurul lui mai erau încă trei bărbaţi.

—Stai puţin, voi sunteţi piraţi ?

—Cam aşa ceva. Mişcă !

Neavând ce face, a trebuit să-i urmez. Am traversat pădurea, iar la capătul ei era o plajă. Lângă mal era ancorată o corabie. Căpitanul i-a întrebat :

—Ce faceţi cu blonduţa asta ?

—E prinţesa.

—Şi ce-i cu ea ?

—Nu ştiu. Când am găsit-o, era în scorbura noastră.

—Scorbura voastră? E a mea! am ripostat.

—Tu să taci! strigă el. Închideţi-o în camera musului.

Am fost târâtă într-o cameră micuţă, cu un hamac atârnat de la un capăt la altul. Căpitanul şi oamenii lui vorbeau pe hol. Mi-am lipit urechea de uşă şi am ascultat.

—Şi ce facem cu ea, şefu?

—Nu ştiu.

—Să-i dăm drumul?

—Nu! Dacă am face-o, i-ar spune regelui ce s-a întâmplat, el ar afla că vrem să-l jefuim şi ne va prinde. Nu trebuie să se mai întoarcă.

—Atunci o facem slugă?

—Nu ne-ar folosi la nimic. Nu va face decât să plângă şi nu-şi va îndeplini sarcinile. Doar ştii cum sunt prinţesele.

—Atunci ce facem?

—O vom arunca în mare.

O altă prinţesă s-ar fi văicărit, dar eu am trecut în acţiune. Am aşteptat să se elibereze holul, apoi am spart geamul cu un mop şi am ieşit pe punte. Aici am văzut că vaporul tocmai ridicase ancora şi acum se îndrepta spre larg. Am rămas nemişcată. Nu ştiam ce să fac. Cum mă voi mai întoarce acasă ? Deodată, am văzut o uşă pe care scria „Depozit de arme”. Din nefericire, în faţa lui erau nişte piraţi. M-am ascuns repede în spatele unui butoi şi am aşteptat. Nu plecau de acolo. Stăteau şi spuneau bancuri grosolane, râzând cu nişte voci groase. M-am furişat încet până la un alt butoi care era chiar lângă ei, apoi, zdup! Intru repede înăuntru. Îmi iau o puşcă. Era important să am o armă la mine, fiind în „compania” unor piraţi. Cei doi piraţi intrară înăuntru. Nu aveau arme.

—Mâinile sus! am strigat.

Ei n-au avut ce face şi au ridicat mâinile. Am ieşit din depozit şi am vrut să sar în apă, pentru că ne îndepărtasem puţin de ţărm, dar căpitanul apăru.

—Unde crezi că pleci ? mă întrebă, scoţându-şi sabia. Şi ce faci cu puşca mea ?

Am ridicat puşca, ca să-l ameninţ. Căpitanul râse.

—Nici măcar nu e încărcată !

Ops ! La asta nu mă gândisem. Piratul lovi cu sabia spre mine, dar i-am parat lovitura cu puşca. Am început o luptă, dacă pot fi numite astfel  cele cinci lovituri de-ale mele urmate de scăpatul puştii.

—Ei, văd că ai tupeu ! Te-am subestimat. Cu puţin exerciţiu ai putea deveni destul de bună.

—În fine. Vreau să mă duci înapoi.

—Stai, nu te grăbi ! Îţi plac piraţii, nu-i aşa ?

—Da. Adică piraţii în general, nu voi.

—Atunci ai putea deveni unul.

—Doar nu-ţi imaginezi că m-ai putea face să rămân aici, în echipajul cuiva care vrea să-mi jefuiască părinţii !

—Haide, n-o lua personal. Eu doar am auzit că strămoşii tatălui tău au îngropat comori în grădină. Plus că, din câte am auzit eu, nu-ţi doreşti să duci o viaţă plicticoasă de prinţesă.

—Oricum n-am încredere în voi. Nici nu mă gândesc să vă urmez.

—Foarte bine. Atunci te vom arunca în mare. Lasă că imediat ajungem la apa adâncă.

—Stai, nu ! Accept.

—Bravo, Ilenucă ! De-acum eşti de-a noastră. O să începi lecţiile de scrimă de mâine.

Cum am fost lăsată singură, am rupt o foaie dintr-un carneţel şi am scris pe ea :

„Dragă mamă şi tată,

Am fost răpită de nişte piraţi şi obligată să fiu una de-a lor. Acum plutesc pe o corabie, fără să ştiu încotro mă-ndrept. Ajutor !

Prinţesa Ileana”

Am rulat hârtiuţa, apoi am strigat prin geamul spart :

—Pescăriţu ! Pescăriţu !

Din fericire, pescăruşul strigat era prin preajmă şi a zburat lângă geamul cabinei mele.

—Dă-le biletul acesta părinţilor mei. Ştiu că ţărmul e departe, dar te rog să mă ajuţi. E foarte important.

Pescăruşul aprobă din cap, luă bileţelul şi plecă. Mare noroc aveam cu acest pescăruş. El era prietenul meu care vorbea, pentru că băuse odată din poţiunea unui vrăjitor. Credeam că părinţii mei o să mă găsească repede, dar ei n-au reuşit, pentru că vaporul a navigat prin alte mări şi nu s-a mai apropiat de insula mea.

A doua zi, un pirat m-a trezit dis-de-dimineaţă, mi-a dat o sabie şi m-a adus pe punte. A început să mă înveţe cum s-o mânuiesc. După asta, am intrat în bucătărie cu ceilalţi piraţi, ca să iau masa. După asta, unul din ei a început să-mi explice regulile lor. Mi-a spus că n-are rost să încerc să evadez, deoarece corabia e păzită chiar şi noaptea. În fiecare zi exersam scrimă şi deveneam din ce în ce mai bună. Sigur, am încercat să evadez de mai multe ori, dar cum n-am reuşit, până la urmă am renunţat.

Au trecut trei ani. Acum eram bună la mânuirea săbiei şi avusesem chiar şi nişte confruntări cu alţi piraţi. Într-o zi, corabia a ajuns în apropierea imsulei pe care locuisem. Am reuşit să-l conving pe căpitan să coborâm aici. De altfel, de mult nu mai eram prizoniera lor, ci chiar mă împrietenisem cu ei, deşi pare greu de crezut. M-am dus la palat, iar paznicii m-au întrebat:

—Cine eşti ? De unde vii ?

—Sunt prinţesa Ileana.

—Şi eu sunt regele.

—Regele a primit biletul ?

—Care ? Acela de acum trei ani în cere zicea c-au răpit-o piraţii ?

—Da. Eu l-am scris. În aceşti trei ani am învăţat să lupt cu sabia şi am făcut parte din echipaj.

Paznicii au privit-o.

—Nu poate fii ea, spuse unul din ei.

—Totuşi, seamănă.

Deodată, unul strigă:

—Prinţesă, în sfârşit v-aţi întors. Nu v-am recunoscut. Păreţi altfel îmbrăcată în hainele astea de pirat. Vă vom duce imediat la rege şi la regină.

Părinţii mei s-au bucurat foarte mult când m-au văzut, iar eu le-am povestit totul.

—Ileana, nu mai trebuie să trăieşti printre mizerabilii aceia. Le voi spune croitoreselor să-ţi facă noi rochii şi vom organiza un mare bal în cinstea sosirii tale, se agita mama. vei învăţa, desigur să dansezi vals mai bine, iar piraţii care te-au răpit vor fii prinşi şi ucişi de îndată.

—Mulţumesc, mamă, dar nu vreau să-i ucizi pe piraţi.

—Cum adică ? Ţi-au nenorocit trei ani din viaţă !

—Da, dar eu nu-i consider nişte nemernici, pentru că sunt prietenii mei.

—Prieteni ?!

—Da. Ţii minte că mai demult vroiam să fiu un pirat, nu ?

—Da.

—Ei bine, ei m-au ajutat să devin ceea ce mi-am dorit, iar eu nu cred că sunt făcută să fiu o prinţesă, ci un pirat.

—Vai, săraca de tine, nenorociţii ăia te-au aiurit de-a binelea.

—Nu. Eu chiar îmi doresc să fiu pirat. O să stau mai multe zile cu voi, dar apoi voi pleca iar.

Asta am şi făcut. După două săptămâni, în ciuda insistenţelor părinţilor, am plecat din nou. A mai trecut un an. Acum aveam un nou vis: să devin căpitanul unei nave de piraţi. De aceea, mi-am cumpărat propria mea navă, mi-am făcut un echipaj ( am ales şi nişte fete, ca să am cu cine povesti) şi am trecut prin multe aventuri. Desigur, din când în când mă întorceam acasă.

Într-o zi, am descoprit harta unei comori într-o sticlă care plutea pe mare. Am pornit imediat spre insula pe care era îngropată comoara. Când am ajuns aici, am fost mirată să văd că şi fostul meu echipaj venise după aceeaşi comoară.

—Ilenucă, ce surpriză ! zise căpitanul. Vai, am fost buni prieteni pe vremuri. Tocmai de-asta, îţi vei lua echpajul şi veţi căuta altă comoară, că noi am descoperit-o primii pe asta.

—Nici să nu te gândeşti ! Tu vei pleca şi noi o vom găsi !

—Văd că nu ne înţelegem. Bine. În cazul acesta, cel care va descoperi primul comoara, o va păstra.

—De acord. Hai la drum.

Echipajele noastre de piraţi porniră la drum. După o oră de mers, am văzut un balaur fioros cu şapte capete, cu solzii aurii şi cu trei perechi de coarne uriaşe, iar nişte colţi uriaşi îi ieşeau din gură (de fapt guri). Toţi ne-am scos săbiile şi ne-am năpustit asupra lui, dar oricât loveam, balaurului nu-i apărea nicio zgârietură. Monstrul începu să scuipe nişte flăcări uriaşe. Am în cercat să ne ascundem după nişte tufişuri, dar el ne-a găsit imediat după ce a smuls, a ars şi a călcat în picioare toate tufişurile şi toţi copacii din zonă. Am luat-o la fugă cu monstrul pe urmele noastre. Flăcările lui ajungeau până la un pas în spatele nostru şi ne ardeau tălpile.

—Ce ne facem, şefa ? Nu putem lupta cu el, nici nu ne putem ascunde ! spuse un pirat gâfâind.

N-am răspuns. Nu ştiam ce e de făcut. Toţi dragonii pe care-i întâlnisem puteau fii învinşi cumva, dar el… Asta e ! Apa ! Din fericire, un lac se vedea chiar în faţa noastră.

—Intraţi în apă ! am strigat.

Toţi piraţii au intrat în apă. Dragonul ezită o clipă, apoi intră după noi. Ne-am scufundat, iar el s-a scufundat după noi, dar l-am văzut pălind. Părea mult mai vulnerabil ca înainte. Deodată, începu să se micşoreze sfârâind. La început n-a acordat nicio atenţie acestui lucru, dar apoi, văzând că se micşorase destul de mult, se grăbi să se întoarcă la mal, dar când ajunse aici nu era mai mare decât un căţeluş. Am oftat uşurată. Bine că eram în siguranţă acum. Micul dragon ne privea mârâind supărat. Încercă să scuipe flăcări spre noi, dar nu reuşea, ci doar scotea fum. Ne-am odihnit un pic, apoi am pornit mai departe, urmând harta. Nu peste multă vreme am ajuns în faţa unei prăpăstii uriaşe. Un pod din lemn o traversa. Cu toate acestea, era imposibil de traversat, pentru că pe fundul prăpastiei se aflau o grămadă de şerpi cu solzii în toate culorile curcubeului, ale căror capete ieşeau din prăpastie şi oricine încerca să se apropie de pod era înhăţat de şerpi.

—Of ! Oare ce putem face ? întrebă un pirat.

—Păi…sunt creaturi magice, deci probabil pot vorbi, am spus eu, aşa că…

—Sigur că putem vorbi ! sâsâi un şarpe. Ce căutaţi aici ?!

—Vrem să traversăm.

—Mda, normal, asta toţi vor.

—De ce trebuie să-i opriţi pe toţi să traverseze ?

—Asta e sarcina noastră. Nimeni nu trebuie să ajungă la comoară.

—Şi vă plăteşte cineva dacă faceţi asta ?

—Ăăă…nu.

—Şi atunci de ce vă ocupaţi de asta ?

—Pentru că…ăăă… mă rog, nu contează de ce, dar nu puteţi trece.

—Dar dacă aţi primi ceva în schimb ?

—Nu ne trebuie nimic.

—Chiar nimic ?

—În afară de comoara vampirilor. Oricum nu cred că cineva ne-o va aduce vreodată.

—O să încercăm noi. Unde e comoara vampirilor ?

—Chiar în peştera aia, spuse unul din ei, arătându-ne cu capul o peşteră din apropiere.

Am mers în acea peşteră. Vampirii erau plecaţi. Am înaintat pe coridorul întunecos. Ne uitam în fiecare încăpere. Fiecare încăpere avea mobilă sculptată din piatră. În cele din urmă am ajuns în dreptul ultimei camere. În mijlocul ei era comoara, dar aceasta era păzită de doi vampiri. Aceştia arătau fix ca nişte oameni obişnuiţi doar că aveau colţi.

Deodată, am auzit nişte glasuri şi zgomotul unor paşi. Vampirii se întorceau. Şi erau mulţi, mult mai mulţi decât noi. Aveam nevoie de un plan, nu puteam ataca aşa. Ne-am ascuns care pe unde am putut, ca să avem timp să ne gândim. Eu m-am ascuns sub un pat sculptat în piatră. Un vampir intră în camera în care eram eu.

—Vai, ce mă dor picioarele ! se plânse el.

Se descălţă şi vru să-şi ia papucii de casă, dar nu-i găsi.

—Probabil sunt sub pat, spuse el.

Băgă mâna sub pat şi dădu peste mine. Mă scoase afară şi văzându-mă, îşi înfipse colţii în mâna mea, dar l-am împins înainte să apuce să-mi sugă din sânge. Am simţit cum doi dintre dinţi încep să-mi crească, până când îmi ieşiră din gură. Mă transformam în vampir ! N-am stat însă prea mult pe gânduri. Mi-am scos sabia, deşi mă durea mâna, dar vampirul se căţără pe perete şi-şi chemă toţi prietenii. Toţi intrară înăuntru. Eram înconjurată de vampiri. Deodată, un om din echipajul meu ţâşni din dulap, agitându-şi sabia. Brusc, vampirii începură să dea înapoi, ţinându-se de nas, apoi fugiră care încotro.

—Cum ai făcut asta ? am întrebat.

—Uşor. Am uns sabia cu usturoi.

Astfel am reuşit să luăm comoara şi să le-o dăm şerpilor. De fapt, comoara fusese a lor, dar vampirii o furaseră. Şerpii nu puteau să iasă din prăpastie, aşa că nu şi-o putuseră recupera. Am fost lăsaţi să traversăm prăpastia şi am ajuns pe partea cealaltă, unde era comoara pe care o căutam. Ajunsesem în acelaşi timp cu celelalt echipaj. Harta acestuia îi dusese la comoară pe alt drum, nu mai puţin primejdios. Ne-am înţeles să împărţim comoara.

*

În sală se lăsă tăcere. Nu se auzea decât ceasul ticăind.

—Deci nu te-ai născut vampiriţă ? sparse tăcerea un vampir cu părul ciufulit, cu nişte ochelari groşi pe nas şi îmbrăcat cu nişte haine vechi pe sub mantia roşie.

—Nu. De altfel, nici n-am fost prea încântată de faptul că sunt vampiriţă.

—Dar când s-a întâmplat asta ?

—Acum două săptămâni. Deci încă nu m-am obişnuit de tot.

—Ai noroc că nu te interesau hainele, că altfel ai fi suferit  că nu te mai poţi vedea în oglindă.

—Da. Dacă prietena mea, prinţesa Eliza ar fi păţit asta, ar fi fost distrusă.

—Nici nu ştii ce diferită e povestea mea. Printr-un singur lucru se aseamănă : şi eu am avut o confruntare cu nişte vampiri.

—Da ? Atunci n-ai vrea să povesteşti ?

—Ba da, răspunse el, păşind în faţă.

————————————-

Aceasta e prima povestire dintr-un şir mai lung la care lucrez acum. Sper că v-a plăcut.